Înainte de excursie, caracterizări de genul ,,romantic”, „merită”, „superb”, „pitoresc”, însoţite de zâmbetele entuziasmate ale unor oameni care trecuseră pe acolo, ne-au deschis oarecum apetitul pentru vizitarea acestui oraş. După, ne-am dat seama că eram departe de a da în bulimia epitetelor spectaculoase şi că de la istorie la publicitate e o distanţă cam mare. Fiind un oraş vechi, cu poduri şi biserici medievale, e amprentat întradevăr de un aer de vechi şi de istorie. Nu am înţeles însă calificativul ataşat ,,comoară” şi, cu atât mai puţin, ,,orasul de aur”.
Statuile negre de pe vestitul pod Carol lăsate aşa probabil pentru a accentua farmecul trecutului emană tristeţe şi dezolare iar clădirile înnegrite au trecut testul apărând mult mai frumoase în poze decât în realitate. ,,Negroşenia” era primul cuvânt care ne venea natural să-l spunem uitându-ne la câte o clădire care-şi afirma vârful ca o rachetă abandonată în viitor.
Aerul unui burg german, da, îl are, pentru că erau străduţe pe care ne-am simţit ca în Braşov. Oricum departe de ,,superb” şi de „m-am îndrăgostit de oraşul ăsta”.
O senzaţie de rece, de apăsare, de încremenire, oameni deprimaţi, ziduri sterpe, un metrou cu reflexe de conservă, pe lângă care al nostru pare decupat din SF-uri. Ce să mai, totul cuprins într-o energie rămasă cu mult în urmă.
Cea mai mare greşeală pe care am făcut-o a fost că am început recunoaşterea oraşului cu vizitarea Castelului şi complexului aferent care ne-a dezamăgit din start.
Aşadar, castelul pe care ghida încerca să-l ridice în slăvi prin camera unde se intra cu caii şi prin încăperea care oferea pe lângă ,,priveliştea superbă” şi amintirea nefericiţilor aruncaţi pe fereastră în râpă, câteva sobe austere şi verzi, plus, se evidenţia şi prin, „singura îmbinare de gotic şi baroc din Europa” şi toată înghesuită în tocul unei uşi, unicitate care ne era prezentată cu atâta emfază, extaz şi dorinţă de persuasiune încât ai fi crezut că nu ai analizele la zi.
Cireaşa de pe tort a fost demisolo-subsolul castelului care oferea paleta primitivismului medieval prin veşminte, arme şi obiecte de profil sau proiecţii de filme, în caz că vroiai să miroşi şi mai mult a trecut, emana multă energie stagnantă şi negativă.
Să nui uităm Catedrala Sf.Vitus care a fost şi ea plină de mareţia primitivismului, împodobită la exterior cu capete demonice. Cât de comercial ne spunea ghida cum tocmai păşeam peste mormintele de sub lespezi ale unor mari şi apreciaţi conducători, doar Sf.Vitus fiind ataşat ,,la înălţime” pe un perete pentru a nu mai fi călcat în picioare de turişti. Metalic, gol, imens de rece. Asta am simţit. Să nu mai vorbim de Biserica Sf.Gheorghe, amplasată în apropiere, unde inhalai parcă un praf de calcar, un praf de mii de ani care apăsa cutia toracică sufocându-te, care o adăpostea pe o anume regină Ludmila care, aşa cum am aflat din subsolul castelului, se sinucisese.
Coada formată la intrarea în cimitirul evreiesc, accesul realizându-se ca la metrou, şi cu bilet, desigur, era mai neobişnuită şi mai exotică decât aşa-zisul „pitoresc” cimitir, un adevărat Muzeu în aer liber. Inclusiv interdicţia de a fotografia ceva în incinta sinagogilor era în acord deplin cu conţinutul „expus” şi sărăcăcios, departe de a-ţi stârni vreun impuls de a-l imortaliza pentru acasă.
De la acvariul pe care nu am vrut să-l vizităm pentru că nu prea mă atrag astfel de obiective, era şi el prezentat în plan local la superlativ relativ ..cel mai…tare şi mai mare, prietenii noştri s-au întors dezamăgiţi.
În concluzie costul e prea mare pentru ce oferă complexul Castelului. În biletul care costă o groază pentru grozăviile vizionate sunt incluse vreo opt obiective, printre care un muzeu de pictură locală şi aşa-zisul Palat Rosenberg, lăudat pentru look-ul lui de secol 18. Acesta din urmă nici mai mult nici mai putin decât o casă prin care am trecut în cinci minute, şi care păstra într-adevar o oală de noapte, nişte mobilier şi nişte haine vechi, plus o sală goală destinată dansului în care prietenii noştri au valsat câteva secunde ca să ne ridice moralul J. Vizita fulger s-a realizat cu acordul amabilei doamne de la intrare care ne-a primit deşi mai erau cinci minute până la închidere. Ştia ea de ce…..dar, din fericire, ne-a scutit de remuşcări cum că poate ne-ar fi scăpat ceva interesant.
După ce am ieşit din Turnul Pulberii, un fel de Turnul Alb din Braşov, fără nici cea mai mică urmă de inedit (câteva uniforme militare pe manechine, arme şi machete, plus, desigur afişe explicative) nu eram pulbere, însă am făcut o criză de râs declanşată de imaginea a patru bărbaţi care coborâseră şi ei din turn atât de apăsaţi şi mai nefericiţi decât noi încât nu ne-am mai putut abţine şi ne-am eliberat de tot ce vizitasem până atunci.
Dar, să trecem şi la ce e frumos şi merită văzut, din aceeaşi perspectivă subiectivă, desigur:
1. Piaţa Veche cu Ceasul Astronomic unde este o altă vibraţie şi o energie mai aerisită, mai vioaie datorită mixajului şi afluxului de turişti care trăiesc oră de oră bucuria oferită de mecanismul străvechi al ceasului: cei 12 apostoli – figurine – care se perindă prin faţa uşilor orologiului care se deschid la oră fixă, finalul fiind marcat de acordurile trompetistului din vârful turnului, urmat de salutul prietenos al acestuia, care-şi flutură mâneca galbenă cu mult deasupra mulţimii multicolore care se adună entuziasmată aşteptând acest moment. Aplauzele care se înalţă în aer după acest mic spectacol reiterat la nesfârşit mişcă aerul dinamizând energia neclintită care domină în rest, sau în general, străzile Pragăi. Putem spune că aici chiar este vorba de o emoţie. Si de asta data trecand cu vederea legenda ceasornicarului Hanus căruia, după finalizarea lucrării, i-au fost scoşi ochii pentru a nu mai putea înfăptui nimic mai presus nicăieri în lume. Şi trecând şi peste puterile de predicţie cu care ar fi fost înzestrat „scheletul magic” de lângă cadranul ceasului. Străduţele care duc în Piaţa Veche sunt şi ele vesele şi foarte colorate de cristalele de boemia sau de articolele destinate turiştilor.
2. Catedrala spaniolă patronată de Ignacio de Loyola este ca un căuş în care se adună o bucurie tăcută, o tihnă reală a sufletului care se salvează aici de dihăniile goticului, o Lumină caldă, un salt într-o dimensiune mai prietenoasă şi mai confortabilă. Tonurile pale de marmură roz imprimă emoţionalul cu o şi mai mare deschidere spirituală.
3. Surpriza a fost „negroşenia” de la Visehrad, basilica Sf. Petru şi Pavel, amplasată în această fortăreaţă datând din secolul X, pe culmea unui deal lângă Vltava. Pe cât de neagră la exterior, pe atât de liniştită şi plăcută în interior. Locaţia frumoasă şi verde ajută la conturarea unei noi lumi, în sfârşit în alte nuanţe.
Mâncarea specifică mi s-a părut grea, probabil adaptată la temperaturile mai de Braşov, capătul autobuzelor mi-a amintit de troleul cu două burdufuri cu care mergeam pe vremuri la facultate, iar din masa vocabularului nu am reţinut prea multe cuvinte: u Şveiku J, restaurace, plus pajalska din spaţiul vecin, fiind cam tot timpul luaţi drept ruşi chiar şi atunci când nu apucam să spunem nimic.
Filed under: Uncategorized | 4 Comentarii »
















