MANDALA GRANATTI – întotdeauna un cadou special

ImagineDe câte ori nu ni se întâmplă să ne dorim să cumpărăm un cadou special pentru o persoană dragă dar nu avem idei sau nu ştim exact ce ar putea să îi placă, să i se potrivească sau să o surprindă. Într-o mare de posibilităţi şi de oferte a apărut şi cadoul Granatti care prin originalitatea conceptului şi produselor, dar şi prin caracterul unicat pe care îl poate asigura la cerere, oferă, în plus, elementul surpriză şi ingredientul secret pentru cei dragi.

Brand-ul Granatti îmbină pentru prima dată mandala cu simboluri consacrate din tehnici energetice recunoscute şi puterea cristalelor. Mai mult decât decorativă şi plăcută ochiului, mandala Granatti aduce energie pozitivă în casă şi în suflet, purifică spaţiul în care este amplasată, activează emoţiile şi trăirile pozitive din interiorul nostru. Pentru că îmbină, într-o manieră unică, cristalo şi cromoterapia, forţa Energiei universale, puterea vindecătoare a simbolurilor şi efectele pozitive ale mandalei. Ca un adevărat talisman pentru suflet.

Prin acţiunea benefică pe care o are mandala Granatti, iniţiatorii acestui proiect, Ciprian şi Theodora, îşi doresc să transmită următorul mesaj, care se constituie şi în motto al mărcii create: Aminteşte-ţi de Sine! Pentru că, în vremurile moderne, uitarea de Sine şi alunecare în caruselul devălmăşiei cotidiene a devenit una din cele mai mari şi periculoase surse de dizarmonie, dezechilibru, îndepărtare de Divinitate şi, în final, a problemelor de sănătate.

Opreşte-te un pic din goană şi adu-ţi aminte de propriul sine! – acesta este îndemnul Granatti. Pentru că doar amintindu-ne de noi ne regăsim liniştea, echilibrul şi calea.    

„Acesta este primul pas spre transformare şi primul pas pentru descoperirea Ingredientului Secret. Atunci când vei ajunge să stăpâneşti centrarea în Sine, vei deveni propriul Maestru şi vei ajunge exact acolo unde trebuie!

Mandala, tot mai îndrăgită şi utilizată în cercurile terapeutice din lume şi ca instrument de autocunoaştere, este un ghid extrem de benefic în dezvoltarea şi armonizarea personală.   

Produsele GRANATTI aduc Lumina de care ai nevoie pentru a putea începe sau continua Călătoria!”

Produsele create sub semnătura Granatti se regăsesc exclusiv în catalogul Granatti, iar conceptul original care stă la baza acestora se regăseşte în cartea „De la Reiki la mandala de cristale” (editura Antet, autor Theodora)

SURSA: http://www.granattiart.com

Ionuţ Peţianu şi capcanele imobiliare

Căutarea unei locuinţe în hăţişul junglei imobiliare se dovedeşte a fi nu doar un test de răbdare, perseverenţă şi ritm susţinut, dar mai ales un test de intuiţie şi atenţie sporită. Experienţa unei prietene este grăitoare în acest sens.

Tot căutând un apartament care s-o inspire să locuiască în el, într-o lume imobiliară colorată, când cu accente de exacerbare a „prospeţimii” unor blocuri cenuşii, când cu hiperbolizarea tentaţiei „şubrede” a construcţiilor noi, făcute, de multe ori, pe genunchi, când de lăcomia executorilor de profil, i-a ieşit în cale şi agentul Ionuţ Peţianu.

Ne-am gândit că Ionuţ Peţianu merită totuşi o menţiune aparte, având în vedere modus operandi folosit de acesta în cadrul companiei 21st Century de Românica, pentru ca şi alte potenţiale victime să poată afla, sperăm la timp, mai multe informaţii utile.

 Pe ce se bazează?

Imaginea companiei prezentată macrocosmic, despre care dealtfel nu prea găseşti date online, o franciză a firmei mamă din SUA, adică un pirat autohton, Dracula-style, care vrea să vampirizeze renumele ţării tuturor posibilităţilor. Afişe mari, impunătoare, care se vor glamorous şi adevărate pergamente ale succesului american (the American Dream), de unde rânjesc comercial şi fals, salivând amabil reprezentanţii imobiliari ai acestei francize. Sediul de la adresa respectivă, de asemenea, amplasat într-o clădire cât mai impunătoare şi modernă.

Imaginea dorindu-se a fi unul din instrumentele de manipulare, Ionuţ Peţianu dorea cu tot dinadinsul ca clientul să meargă la sediu, chiar şi atunci când acesta dorea să vadă doar apartamentul scos la vânzare şi nu avea niciun motiv să viziteze sediul, vezi Doamne, blazon al seriozităţii supreme. Această insistenţă iraţională i-a atras atenţia prietenei mele, oricum greu de impresionat în general.

Un alt element, dar nu neapărat, este preţul uşor sub cel al zonei, accentuat de adverbul DOAR, pus în acest caz pe seama etajului (4/4).

 Ce dă de bănuit?

Dorind să vizioneze încă o dată apartamentul, Peţianu pune întrebarea, care e de fapt cheie în acest caz, şi anume „cât oferiţi?”. Posesoare a unei logici greu de strămutat, prietena mea i-a răspuns că de vreme ce are un preţ afişat se presupune că e şi fix şi nu e vorba să supraliciteze. Practică se pare deloc străină afacersitului nostru.

Un alt element care dă de gândit e faptul că niciodată proprietarul apartamentului oferit spre vânzare nu e disponibil în nicio situaţie: nici când mergi la vizionare, nici dacă ai vrea să semnezi cu el un precontract. O vecină dubioasă întinde mută şi încruntată (probabil de la musca de pe căciulă) cheia apartamentului vizat prin crăpătura uşii, ca într-o secvenţă din Hitchcock.    

Ce opţiune ţi se oferă?

Să închei la sediul firmei un aşa zis precontract sub semnătură privată şi nicidecum la notar. Era amuzant ce efect avea cuvântul „notar” asupra domnului Peţianu, ca tămâia asupra necuratului, declanşând imediat o nelinişte deloc greu de citit şi o împotrivire crispată care prin ea însăşi ridica semne de întrebare.

 

Ce argument ilogic ţi se oferă?

Că dacă nu semnezi, semnează altul înaintea ta şi a zburat puiu’ cu aţa!…Pot fi semnate „n” astfel de hârtii fără valoare în zilele noastre, dar desigur de dragul avansului pe care vor să pună mâna. Şi în caz că proprietarul apare şi semnează cu altcineva (are tot dreptul)…sănătate şi noroc!

Războiul contrazicerilor purtat de prietena mea cu dl. Ionuţ Peţianu pe probleme de logică începea să contrasteze evident cu amabilitatea afişată iniţial de acesta, care exact ca în „Stăpânul inelelor” îşi transforma, pe ici pe colo, necontrolat, faţa în monstruleţul care vroia să înhaţe inelul (the precious….).

Interesant e că prietenii mei l-au văzut şi pe naivul proprietar într-o seară, dupa una din vizionări, într-un grup de trei moşuleţi, acesta afirmând imprudent către Peţianu: „poate de data asta e cu noroc”.  

 

Un alt tertip?

În toiul vizionării sună pe mobilul agentului o altă persoană interesată, chipurile, să vadă apartamentul, pentru a pune presiunea întâietăţii asupra ta. Un telefon, în acest caz, aranjat.

 

Un alt indiciu?

De obicei cei care fabrică poveşti au o placă învăţată pe dinafară ca să nu greşească. Şi ce se întâmplă când discul se termină? Cam acelaşi lucru ca atunci când sărea acul pick-up-ului: adică se repetă.

Prietenii mei, foarte temeinici, au fost de vreo patru ori să vadă locaţia, ceea ce a cam epuizat şi povestea şi răbdarea afaceristului nostru. Chiar l-au cam stresat.

 

Alte nereguli la sediu?

Ajunşi în final şi la sediu, acest Graal al călătoriilor imobiliare – de acum deveniseră curioşi să vadă ce urmează – au observat că hârtiile prin care proprietarul era împuternicit de fiica lui din SUA să vândă nu aveau întreagă ştampila consulară. Iar poza femeii părea să fie din alt film, comparând cu ce văzuseră anterior.

De asemenea, aici ar fi urmat să fie semnat un precontract între persoana fizică, cumpărător, şi o firmă fantomă fără personalitate juridică, aşa cum au aflat ulterior, şi nicidecum gloriosul 21st Century. Păcală şi Tândală reloaded sau ce?…

Imagine

Prietena mea a cerut să studieze precontractul pentru a doua zi şi a avut timp să descopere detalii. I l-au dat că doar sunt serioşi, nu? Aşa că Rumpelstiltskin (pentru cine a văzut Shrek 4) a fost nevoit să-şi ascundă pana de gâscă şi să-şi coasă pantofii sfâşiaţi de propriile degete înfipte necontrolat în pământ sub emoţia momentului.

Din seria „Comici vestiţi ai ecranului”, la sediu sălăşuia un colaborator „expert” al dlui. Peţianu, dl. Giga care încerca să-ţi distragă atenţia de la citirea hârtiilor cu ajutorul unui proiector, adică vezi Doamne cu tehnologie “de vârf”, cu care îţi punea, ca în amfiteatru, diafilmul unui model de precontract. Toate bune şi frumoase dar cu imaginea cum rămâne? Dl. Gica căuta tastele cu lumânarea: “Ctrl…..să vedem…..Ctrl…..” urmărind cu privirea de-a lungul şi de-a latul tastaturii, doar-doar o apărea singur, şi apăsând cu câte un deget literele, răzleţ şi sacadat, dezorientat şi neajutorat, dar cu siguranţă nu şi nevinovat. Copios, Fabulos! E pe bune? S-au întrebat prietenii mei. Sau tot o strategie stupidă de a ne pierde răbdarea? Ce rol avea această creatură de Neanderthal în peisaj? Pentru buna dispoziţie a clienţilor? Face parte din teambuilding? Şi e cu porţile deschise? Sau o sesiune pentru oamenii cu dizabilităţi?

 

Un alt indiciu sau contrast?

Imagine

Imagine

Păstrând aceeaşi linie dihotomică a luptei ancestrale dintre bine şi rău, vă supunem observaţiei două ipostaze ale aceluiaşi “erou” – Ionut Petianu – al pieţei imobiliare, de unde tragem concluzia că cea mai grea luptă e întotdeauna cea cu tine însuţi: do you want to be the good guy? Or do you want to be the bad guy?

Fotograf profesionist, deci avem aici şi o latură artisitică a scenariului, amplasase în apartament poze menite să trezească în cumpărător tot un sentiment de siguranţă şi confort în ideea că acolo au stat nişte oameni de treabă, poza unui băieţel, deci clişeul e perfect, totul e ok, dar cine sunt cu adevărat persoanele din poză greu de spus. Poate fi oricine, chiar cineva de pe Internet.

 

PS: Pentru cunoscători…cho ku rei-ul ne prea l-a făcut pe “eroul” nostru să se simtă confortabil: îi scăpau obiectele, se bâlbâia, părea că nu mai e la fel de coerent.

Aşadar succes şi Doamne ajută!

Praga, între publicitate şi istorie

Înainte de excursie, caracterizări de genul ,,romantic”, „merită”, „superb”, „pitoresc”, însoţite de zâmbetele entuziasmate ale unor oameni care trecuseră pe acolo, ne-au deschis oarecum apetitul pentru vizitarea acestui oraş. După, ne-am dat seama că eram departe de a da în bulimia epitetelor spectaculoase şi că de la istorie la publicitate e o distanţă cam mare. Fiind un oraş vechi, cu poduri şi biserici medievale, e amprentat întradevăr de un aer de vechi şi de istorie. Nu am înţeles însă calificativul ataşat ,,comoară” şi, cu atât mai puţin, ,,orasul de aur”.

 

Statuile negre de pe vestitul pod Carol lăsate aşa probabil pentru a accentua farmecul trecutului emană tristeţe şi dezolare iar clădirile înnegrite au trecut testul apărând mult mai frumoase în poze decât în realitate. ,,Negroşenia”  era primul cuvânt care ne venea natural să-l spunem uitându-ne la câte o clădire care-şi afirma vârful ca o rachetă abandonată în viitor.

Aerul unui burg german, da, îl are, pentru că erau străduţe pe care ne-am simţit ca în Braşov. Oricum departe de ,,superb” şi de „m-am îndrăgostit de oraşul ăsta”.

O senzaţie de rece, de apăsare, de încremenire, oameni deprimaţi, ziduri sterpe, un metrou cu reflexe de conservă, pe lângă care al nostru pare decupat din SF-uri. Ce să mai, totul cuprins într-o energie rămasă cu mult în urmă.

Cea mai mare greşeală pe care am făcut-o a fost că am început recunoaşterea oraşului cu vizitarea Castelului şi complexului aferent care ne-a dezamăgit din start.

Aşadar, castelul pe care ghida încerca să-l ridice în slăvi prin camera unde se intra cu caii şi prin încăperea care oferea pe lângă ,,priveliştea superbă”  şi amintirea nefericiţilor aruncaţi pe fereastră în râpă, câteva sobe austere şi verzi, plus, se evidenţia şi prin, „singura îmbinare de gotic şi baroc din Europa” şi toată înghesuită în tocul unei uşi, unicitate care ne era prezentată cu atâta emfază, extaz şi dorinţă de persuasiune încât ai fi crezut că nu ai analizele la zi.

Cireaşa de pe tort a fost demisolo-subsolul castelului care oferea paleta primitivismului medieval prin veşminte, arme şi obiecte de profil sau proiecţii de filme, în caz că vroiai să miroşi şi mai mult a trecut, emana multă energie stagnantă  şi negativă.

Să nui uităm Catedrala Sf.Vitus care a fost şi ea plină de mareţia primitivismului, împodobită la exterior cu capete demonice. Cât de comercial ne spunea ghida cum tocmai păşeam peste mormintele de sub lespezi ale unor mari şi apreciaţi conducători, doar Sf.Vitus fiind ataşat ,,la înălţime” pe un perete pentru a nu mai fi călcat în picioare de turişti. Metalic, gol, imens de rece. Asta am simţit. Să nu mai vorbim de Biserica Sf.Gheorghe, amplasată în apropiere, unde inhalai parcă un praf de calcar, un praf de mii de ani care apăsa cutia toracică sufocându-te, care o adăpostea pe o anume regină Ludmila care, aşa cum am aflat din subsolul castelului, se sinucisese.

Coada formată la intrarea în cimitirul evreiesc, accesul realizându-se ca la metrou, şi cu bilet, desigur, era mai neobişnuită şi mai exotică decât aşa-zisul „pitoresc” cimitir, un adevărat Muzeu în aer liber. Inclusiv interdicţia de a fotografia ceva în incinta sinagogilor era în acord deplin cu conţinutul „expus” şi sărăcăcios, departe de a-ţi stârni vreun impuls de a-l imortaliza pentru acasă.

De la acvariul pe care nu am vrut să-l vizităm pentru că nu prea mă atrag astfel de obiective, era şi el prezentat în plan local la superlativ relativ ..cel mai…tare şi mai mare, prietenii noştri s-au întors dezamăgiţi.

În concluzie costul e prea mare pentru ce oferă complexul Castelului. În biletul care costă o groază pentru grozăviile vizionate sunt incluse vreo opt obiective, printre care un muzeu de pictură locală şi aşa-zisul Palat Rosenberg, lăudat pentru look-ul lui de secol 18. Acesta din urmă nici mai mult nici mai putin decât o casă prin care am trecut în cinci minute, şi care păstra într-adevar o oală de noapte, nişte mobilier şi nişte haine vechi, plus o sală goală destinată dansului în care prietenii noştri au valsat câteva secunde ca să ne ridice moralul J. Vizita fulger s-a realizat cu acordul amabilei doamne de la intrare care ne-a primit deşi mai erau cinci minute până la închidere. Ştia ea de ce…..dar, din fericire, ne-a scutit de remuşcări cum că poate ne-ar fi scăpat ceva interesant.

După ce am ieşit din Turnul Pulberii, un fel de Turnul Alb din Braşov, fără nici cea mai mică urmă de inedit (câteva uniforme militare pe manechine, arme şi machete, plus, desigur afişe explicative) nu eram pulbere, însă am făcut o criză de râs declanşată de imaginea a patru bărbaţi care coborâseră şi ei din turn atât de apăsaţi şi mai nefericiţi decât noi încât nu ne-am mai putut abţine şi ne-am eliberat de tot ce vizitasem până atunci.

Dar, să trecem şi la ce e frumos şi merită văzut, din aceeaşi perspectivă subiectivă, desigur:

1. Piaţa Veche cu Ceasul Astronomic unde este o altă vibraţie şi o energie mai aerisită, mai vioaie datorită mixajului şi afluxului de turişti care trăiesc oră de oră bucuria oferită de mecanismul străvechi al ceasului: cei 12 apostoli – figurine – care se perindă prin faţa uşilor orologiului care se deschid la oră fixă, finalul fiind marcat de acordurile trompetistului din vârful turnului, urmat de salutul prietenos al acestuia, care-şi flutură mâneca galbenă cu mult deasupra mulţimii multicolore care se adună entuziasmată aşteptând acest moment. Aplauzele care se înalţă în aer după acest mic spectacol reiterat la nesfârşit mişcă aerul dinamizând energia neclintită care domină în rest, sau în general, străzile Pragăi. Putem spune că aici chiar este vorba de o emoţie. Si de asta data trecand cu vederea legenda ceasornicarului Hanus căruia, după finalizarea lucrării, i-au fost scoşi ochii pentru a nu mai putea înfăptui nimic mai presus nicăieri în lume. Şi trecând şi peste puterile de predicţie cu care ar fi fost înzestrat „scheletul magic” de lângă cadranul ceasului. Străduţele care duc în Piaţa Veche sunt şi ele vesele şi foarte colorate de cristalele de boemia sau de articolele destinate turiştilor.

2. Catedrala spaniolă patronată de Ignacio de Loyola este ca un căuş în care se adună o bucurie tăcută, o tihnă reală a sufletului care se salvează aici de dihăniile goticului, o Lumină caldă, un salt într-o dimensiune mai prietenoasă şi mai confortabilă. Tonurile pale de marmură roz imprimă emoţionalul cu o şi mai mare deschidere spirituală.

 

 

 

3. Surpriza a fost „negroşenia” de la Visehrad, basilica Sf. Petru şi Pavel, amplasată în această fortăreaţă datând din secolul X, pe culmea unui deal lângă Vltava. Pe cât de neagră la exterior, pe atât de liniştită şi plăcută în interior. Locaţia frumoasă şi verde ajută la conturarea unei noi lumi, în sfârşit în alte nuanţe.

 

 

Mâncarea specifică mi s-a părut grea, probabil adaptată la temperaturile mai de Braşov, capătul autobuzelor mi-a amintit de troleul cu două burdufuri cu care mergeam pe vremuri la facultate, iar din masa vocabularului nu am reţinut prea multe cuvinte: u Şveiku J, restaurace, plus pajalska din spaţiul vecin, fiind cam tot timpul luaţi drept ruşi chiar şi atunci când nu apucam să spunem nimic.

THE END

 

Sinaia reloaded!

În gară te întâmpină cu căldură vestigiile de la înfiinţare: pereţii neîngrijiţi cu vopsea scorojită şi ceasul îngheţat în timp, un rotund de peste 3 decenii care încă mai ticăie şi se încăpăţânează să măsoare în continuare timpul; pe partea opusă, îi face concurenţă o plasmă fără semnal (tocmai a plouat!) total încompatibilă şi în contradicţie cu interioriul decadent şi anost. Bătrânul ceas ne dovedeşte că şi atunci când noile tehnologii au picat, el e mereu acolo, într-o rână, indicând cu maximă acurateţe ora exactă, în contrast total cu colegul său de generaţie, megafonul gării prin care se strigă gâjâit la călători mesaje greu descifrabile, care se adresează mai mult intuiţiei; chiar dacă trenul era afişat la linia 2, în misterioasa gară trenul ajunge la linia 5 unde nu e acoperit şi plouă, după ce singurele cuvinte distinse au fost „Bucureşti Nord” şi „linia 5”. Cuvinte cheie, ce să mai!

Ceva mai jos, de-a dreapta şi de-a stânga ceasului, două panouri publicitare orbitor de luminoase, înfăţişând un tren futurist cu un curcubeu în spate, semn al unei promisiuni dintr-o altă dimensiune, îţi atrag privirea ca o gorgonă, într-o încercare de a-ţi împietri amintirea realităţii imediate.

Odată trecuţi de acest portal al copilăriei, întâlnim plusuri şi minusuri mai vechi sau mai noi.

Plusurile sunt, evident, cele vechi: Peleşul, telefericul, parcul, şi mai nou trenuleţul „Sinaia Expres” care face senzaţie şi un tur al oraşului de 30 de minute; şi, întotdeauna, natura şi aerul date acolo de Dumnezeu.


Minusurile sunt, ca întotdeauna, în specificul local, marca dezinteres, made în România. Surprind prin dăinuire, statornicie, prin insolit şi asociere utopică: hotelul balneo Păltiniş, marca HP, transmite doar boală şi umiditate, garnisit pe la parter cu diverse exponate (scurte de piele de data asta), o combinaţie nefericită.

În timp ce eşti asaltat la tot pasul de indicatoare roz cu timetable ataşat care îţi arată drumul spre Telegondolă (care e undeva sus-sus-sus la munte sus), mesajele despre teleferic zac ascunse în subconştientul colectiv. O relicvă găsim chiar lângă clădirea cu pricina, care ne face să ne gândim la însemnătatea locului şi la strămoşii noştri.

Ingeniozitatea răsare şi ea în acest mixaj de imagini şi senzaţii afişată pe hornul unei case, care vrea să îşi strige oferta dincolo de râpa în care se află: aici Xerox! (mesajul e atât de vechi încât te întrebi dacă mai e valabil).

La cota 2000 însă nu există nimic negativ; toate cele mundane dispar ca prin farmec fiind dizolvate în mod natural de energia locului. Doar aroma, pacea şi limpezimea înălţimii ne trece toată fiinţa prin filtrul muntelui, returnându-ne în tăcere Sinelui.


Mânăstirea Sinaia – taxă la intrare. Doamne miluieşte!

Pe lângă binefacerile naturii, care totuşi reuşeşte, în chip imperturbabil, să depăşească impertinenţa şi nepăsarea umană, care nu schiţează nici cel mai sărac gest pentru a face un lucru bun sau menit să amplifice frumuseţea sau generozitatea naturii, există întotdeauna oameni de o înaltă ţinută morală gata să taxeze orice poartă, orice uşă, fie ea cât urechile acului; căci calea credinţei e presărată cu ispite. Şi pe poarta cea strâmtă puţini vor încăpea în Împărăţia Cerurilor.

Dacă la Castelul Peleş copiii beneficiază de intrare gratuită pentru a vizita parterul palatului, la Mânăstirea Sinaia lucrurile devin cu mult mai lumeşti, fiind impusă taxă de intrare nu doar pentru adulţi, dar şi pentru copii, ca să înveţe să-şi cureţe karma de mici. Aşadar, dacă simţi vreun imbold să intri să te rogi în Sfânta Mânăstire Sinaia, plăteşti dacă vrei să intri. Mi-a repugnat total să mai trec pragul acolo pentru cele sufleteşti când eşti întâmpinat din poartă cu ochiul necuratului. Din fericire, Dumnezeu se află, în chip miraculos, şi dincoace de poartă şi nu aşteaptă nici 4 lei, nici 2 lei pentru a-ţi asculta rugăciunea.

Dacă m-aşi fi numărat printre cei care intră acolo să mai bifeze un obiectiv şi să facă poze, aş fi asimilat-o probabil într-o taxă pentru fotografiat. Am preferat să fac stânga împrejur pentru că la Mânăstirea Sinaia m-am simţit jecmănită sufleteşte. Cutia milei s-a transformat într-o agresiune făţişă. Vibraţiile se modifică şi, simultan, profanul vrea să înghită hulpav ultimele firimituri de autenticitate, de bun simţ sau de spiritualitate.

Observaţii:

1. Dar, să zicem, că vrei să mergi şi să intri câteva zile consecutiv în sfântul lăcaş; Mânăstirea Sinaia ne face abonament? Sau cumperi 3 şi a 4-a e gratis? De gratis duhul cel rău nu cred că a auzit. Dar de ce să nu se facă accesul ca la Metrou, pe bază de cartelă?

2. Una peste alta, nu se compară cu Monasterio de Piedra iar efectul asupra celor care mai simt ceva este de a provoca reacţii adverse.

3. Fericiţi cei săraci cu duhul!

4. La Mânăstirea Sinaia distanţa dintre Cer şi Pământ se cască tot mai mare!

5. Acasă la Dumnezeu nu există taxă. Dar, în unele biserici, Dumnezeu nu se simte acasă!

Above the Radar Reiki – Vă rugăm feriţi calea ferată!

Din seria Ştiaţi că….şi e pericoloso sporgersi!

Deşi „above” ar trebui să aibă conotaţii înălţătoare, acest nou sistem kitch face parte din aceeaşi gamă de produse-servicii fantomă pur lumeşti şi lipsite de orice valoare sau încărcătură vindecătoare sau spirituală. Singurul folos al acestui tip de Radar, pentru că de Reiki nici vorbă, ar fi acela de a ne rafina şi mai mult simţul umorului şi de a ne stimula imaginaţia creatoare.

Care va să zică, ce face el? Potrivit „specialiştilor”, această ieşire în decor din raza radarului funcţionează datorită unei energii bazate pe voinţă, care l-ar ajuta pe preafericitul receptor să-şi deschidă aura spre a primi „atenţie pozitivă” şi „recunoaştere”. Zice-se că le foloseşte persoanelor sfioase de fel, eliberându-le de teama de a fi observate, existând totuşi chiar şi posibilitatea să te tragă înapoi atunci când vine vorba să obţii ce vrei în viaţă.

Din cele de mai sus, rezultă că mai corect ar fi să-i zică Above de Logic Reiki pentru că întoarce pe dos orice logică: aşadar, după ce ţi-ai deschis adecvat aura gata-gata să primeşti atenţie, adevărul este că vrei de fapt să treci neobservat; mai mult, pricopsindu-te şi cu varianta unui obstacol în calea reuşitei personale.

În definitiv, lucrurile devin tot mai complexe şi ambigue: între veşnicul timorat, veşnica pomenire şi posibila neîmplinire, nici nu ştii ce să alegi mai întâi.

Şi dacă vrei să fii mai tare ca radarul, totul se rezolvă cu un singur nivel de practicant şi maestru totodată, dar, atenţie, cu nelipsitele prerequisites: Reiki 1 sau mai mult.

Pentru a adânci şi mai mult misterul problemei, trebuie să ştii ce vrei: Certificate of Mastery sau Certificate of Attunement.

Citându-l cu respect pe Octavian Dărmănescu, „kitschul este răstignirea în scobitori a bunului simţ” şi „nu poate fi mai mult decât ceea ce este”!

Cheia este să te menţii, vorba lor, Above de astfel de „sisteme”.

River Money Reiki, alo, canalizarea?

Se pare că trăim vremurile unei spiritualităţi înţeleasă şi trăită antagonic, de la agonie la extaz, care pe unii îi chinuie cu inventarea şi promovarea de noi „alifii” spirituale. De parcă ar fi fost declanşată o campanie de denigrare a Reiki-ului Tradiţional, de aducere în derizoriu a unor tehnici cu impact holistic pozitiv asupra omului cu scopul de a-l descumpăni, de a-l dezorienta şi de a-l îndepărta de la orice l-ar putea ajuta cu adevărat.

Canalizarea (a.k.a. channeling) se pare că a devenit o banală modă, o ocupaţie întâlnită la tot pasul, iar ţara tuturor posibilităţilor naşte monştri. Şi mai rău e că în societatea actuală, care se închină la Orice, în care există chiar şi creditul pentru Orice, alţii se grăbesc să îi şi cloneze. Această canalizare poate însă avea urmări nedorite dacă ţinem seama de sistemul nostru local de canalizare care a devenit subdimensionat, aşa că ne-am putea umple de mult „noroc”.

River Money Reiki, comparativ cu abundenţa pe care o promovează, are ca sistem în sine o prezentare sărăcăcioasă, împuţinată şi redusă la cele mai iubite simboluri printre pământeni: dolarul, euro, lira şi yenul. Ca să fie şi geografic acoperitor, nu?

Legenda spune că sistemul ar fi fost primit prin revelaţie (revenim la canalizare…) de o duduie din state direct de la două fiinţe spirituale din celălalt plan: Ganesha şi Saint Germain. Superbă îngemănare! Zeitatea hindusă cu cap de elefant, Ganesha, care se remarcă prin această iconografie ce o face uşor de identificat, l-a convocat pe Saint Germain şi i-a zis „give me 5!” Sau invers? Sau ambii privesc uimiţi la tristul salon terestru de inventică.

Dar să nu ne facem iluzii, pentru că mereu se va găsi un „student” vrednic să-şi ia repede iniţierea pe noile sisteme apărute şi să le împrăştie mândru semenilor săi de aceeaşi vibraţie cu dânsul, care şi ei vor alerga la rândul lor să îmbrăţişeze noile taine ale Universului.

Vă dorim aşadar multă Luciditate, mult Echilibru şi Take it Easy, Man!

PS: era să uit. River Money Reiki este cuprins într-un singur nivel (greu de suportat) şi se primeşte în plus şi o meditaţie „extrem de puternică”. Atenţie la cap!